Apele lui Dumnezeu

De cinci zile ploua. De cinci zile, fără încetare. Pentru oamenii din acel sat fuseseră cele mai lungi zile, cele mai lungi minute, şi cele mai odioase ape. „ Se revarsă furia lui Dumnezeu, se revarsă furia lui Dumnezeu ”, îşi spuneau ei şi apoi îşi cărau în spate odraslele, poate câte o pungă în care îngrămădiseră certificate, contracte, şi tot felul de alte hârtii care promiteau ceva. Promiteau că după ce apele se vor retrage, ele vor fi calea sigură de a recupera ceea ce părea pierdut, o normalitate sană şi atât de preţioasă acum, fiind dispărută.

Locuitorii acelui sat erau aşteptaţi de autocare ronţăite de rugină. Urcau fără tragere de inimă, împinşi de oamenii în jachete verzi, şi erau transportaţi până în cel mai apropiat sat ferit de inundaţii. Acolo urma să… Ei bine, nu se ştia ce va urma. Cei care aveau rude în vecinătate erau trimişi într-acolo, iar cei care nu aveau unde să plece probabil urmau să fie cazaţi în clădiri date-n folosinţă publică, ori pur şi simplu în corturi aşezate de-aiurea.

Ştefănel urcase singur în autocar. Nu-şi mai văzuse părinţii din clipa în care aceştia plecaseră la grajd, la animale. El înţelesese că trebuiau cumva asigurate pentru că, după ce ploaia trecea – şi mama promitea că o să treacă repede şi n-o să se întâmple nimic rău – trebuiau să aibă ce mânca. Da, înţelesese perfect. Probabil că părinţii lui sunt încă sunt acolo, poate că au găsit alt loc pentru jivine, şi, sigur, asta trebuie să le fi luat ceva timp. Şi o să vină cu următorul autocar, care va fi şi mai puţin aglomerat. Nu mai rămăseseră mulţi oameni în sat, doar câteva bătrâne care se zăvorâseră în casă, ori alţi oameni care… pierduseră pe cineva printre şuvoaie. „ Mama şi tata sunt bine. O să ne întâlnim foarte curând. O să stăm împreună până când o să se termine ploaia. Şi apoi ne întoarcem acasă, la Miţu, la Bălţata, la bătrânul acela de Urmuz. ”

Pe drum, lui Ştefănel i se păru că oamenii din autocar, mai cu seamă femeile, îl privesc într-un fel ciudat. Unele aveau ochii umezi şi îi întindeau cuvinte blajine şi-l mângâiau pe creştet, tremurând. Altele-l priveau cu sfială, ca pe ceva curios, ca pe ceva deranjant, ferindu-se de a-i întâlni privirea. Dar ce e sigur e că toţi vorbeau pe şoptite, cu un ton destul de grav şi era sigur că despre el era vorba.

Ştia el. Îi spusese şi mamei că ăsta e un sat urât, îi spusese asta chiar din ziua în care se mutaseră aici. Oamenii erau mult mai aprigi la vorbă, nu de puţine ori îi surprinse uitându-se la el, la mama sau tatăl lui într-un fel care lui nu îi plăcea deloc. În plus, ca să fie sincer până la capăt, nu i se păru niciodată că acei oameni erau oameni fericiţi. Ştefănel spunea adesea că „ ăsta e un sat peste care s-au îngrămădit cei mai mohorâţi nori, şi n-au de gând să plece ”.

În ziua aceea, în care norii despre care vorbea îşi înfigeau aievea ghearele-n văzduhul locului, cu nemăsurată înverşunare, Ştefănel decise să-şi înfunde nasul în geam şi să nu mai bage pe nimeni în seamă. Afară nu putea vedea decât ape, grămezi de noroi, dărâmături şi pustietate. Închise ochii şi, în mintea lui, simţea deja căldura primului soare care avea să urmeze potopului. Va fi ceva luminos, ceva atât de puternic şi cald, încât el, mama şi tata o să se privească şi o să se ţină de mâini cu respiraţia întretăiată, cu acelaşi sentiment de sfinţenie ca la slujba de Înviere.

Postat de Alexandra Lăţescu(t)

Sylvia Plath- Mirror

rasfoind manualul de engleza (fostul, fostul) ca un ultim contact cu el inainte de bac si de finele anilor  CNPR, am gasit textul de mai jos. genial. poate il stiti.

Sylvia Plath

Mirror

I am silver and exact. I have no preconceptions.
Whatever I see, I swallow immediately.
Just as it is, unmisted by love or dislike
I am not cruel, only truthful –
The eye of a little god, four-cornered.
Most of the time I meditate on the opposite wall.
It is pink, with speckles. I have looked at it so long
I think it is a part of my heart. But it flickers.
Faces and darkness separate us over and over.

Now I am a lake. A woman bends over me.
Searching my reaches for what she really is.
Then she turns to those liars, the candles or the moon.
I see her back, and reflect it faithfully
She rewards me with tears and an agitation of hands.
I am important to her. She comes and goes.
Each morning it is her face that replaces the darkness.
In me she has drowned a young girl, and in me an old woman
Rises toward her day after day, like a terrible fish.

andreea T.

în spirit de “Awaking the centuries”

dragi  Turnători şi ne()Turnători,

în spiritul celor de la Haggard, cu faimosul lor “Awaking the centuries”, as vrea sa lansez ideea de proiect summer-poetry work, proiect care implica deplasarea trupei de turnatori, a iubitorilor de poezie intr-o anumita (care?) parte a tarii si implicit a poezitului non-stop. am discutat, in mare, despre asta, dar bacul se termina, vacanta vine si pentru noi si ar trebui sa concretizam acest lucru. as vrea sa veniti cu propuneri pentru locatie, perioada dar si cu programul de acolo. de altfel, ar fi frumos si un invitat-doi-trei mai cunoscuti. asadar, va invit sa turnam idei si sa demonstram, ca la PP2008, ca putem face treaba buna impreuna.

(ar mai fi variante la  mine, unde oricum o sa veniti, sau la Sangeorz-Bai (judetul Bistrita), dar inca nu am gasit imagini dragute cu zona. e statiune balneoc-climaterica si e destul de cunoscut. este si munte si Somesul si avantajul e ca ma cunosc personal cu locul. suntem prieteni din copilarie.

astept feed-back!

andreea T.