Apele lui Dumnezeu

De cinci zile ploua. De cinci zile, fără încetare. Pentru oamenii din acel sat fuseseră cele mai lungi zile, cele mai lungi minute, şi cele mai odioase ape. „ Se revarsă furia lui Dumnezeu, se revarsă furia lui Dumnezeu ”, îşi spuneau ei şi apoi îşi cărau în spate odraslele, poate câte o pungă în care îngrămădiseră certificate, contracte, şi tot felul de alte hârtii care promiteau ceva. Promiteau că după ce apele se vor retrage, ele vor fi calea sigură de a recupera ceea ce părea pierdut, o normalitate sană şi atât de preţioasă acum, fiind dispărută.

Locuitorii acelui sat erau aşteptaţi de autocare ronţăite de rugină. Urcau fără tragere de inimă, împinşi de oamenii în jachete verzi, şi erau transportaţi până în cel mai apropiat sat ferit de inundaţii. Acolo urma să… Ei bine, nu se ştia ce va urma. Cei care aveau rude în vecinătate erau trimişi într-acolo, iar cei care nu aveau unde să plece probabil urmau să fie cazaţi în clădiri date-n folosinţă publică, ori pur şi simplu în corturi aşezate de-aiurea.

Ştefănel urcase singur în autocar. Nu-şi mai văzuse părinţii din clipa în care aceştia plecaseră la grajd, la animale. El înţelesese că trebuiau cumva asigurate pentru că, după ce ploaia trecea – şi mama promitea că o să treacă repede şi n-o să se întâmple nimic rău – trebuiau să aibă ce mânca. Da, înţelesese perfect. Probabil că părinţii lui sunt încă sunt acolo, poate că au găsit alt loc pentru jivine, şi, sigur, asta trebuie să le fi luat ceva timp. Şi o să vină cu următorul autocar, care va fi şi mai puţin aglomerat. Nu mai rămăseseră mulţi oameni în sat, doar câteva bătrâne care se zăvorâseră în casă, ori alţi oameni care… pierduseră pe cineva printre şuvoaie. „ Mama şi tata sunt bine. O să ne întâlnim foarte curând. O să stăm împreună până când o să se termine ploaia. Şi apoi ne întoarcem acasă, la Miţu, la Bălţata, la bătrânul acela de Urmuz. ”

Pe drum, lui Ştefănel i se păru că oamenii din autocar, mai cu seamă femeile, îl privesc într-un fel ciudat. Unele aveau ochii umezi şi îi întindeau cuvinte blajine şi-l mângâiau pe creştet, tremurând. Altele-l priveau cu sfială, ca pe ceva curios, ca pe ceva deranjant, ferindu-se de a-i întâlni privirea. Dar ce e sigur e că toţi vorbeau pe şoptite, cu un ton destul de grav şi era sigur că despre el era vorba.

Ştia el. Îi spusese şi mamei că ăsta e un sat urât, îi spusese asta chiar din ziua în care se mutaseră aici. Oamenii erau mult mai aprigi la vorbă, nu de puţine ori îi surprinse uitându-se la el, la mama sau tatăl lui într-un fel care lui nu îi plăcea deloc. În plus, ca să fie sincer până la capăt, nu i se păru niciodată că acei oameni erau oameni fericiţi. Ştefănel spunea adesea că „ ăsta e un sat peste care s-au îngrămădit cei mai mohorâţi nori, şi n-au de gând să plece ”.

În ziua aceea, în care norii despre care vorbea îşi înfigeau aievea ghearele-n văzduhul locului, cu nemăsurată înverşunare, Ştefănel decise să-şi înfunde nasul în geam şi să nu mai bage pe nimeni în seamă. Afară nu putea vedea decât ape, grămezi de noroi, dărâmături şi pustietate. Închise ochii şi, în mintea lui, simţea deja căldura primului soare care avea să urmeze potopului. Va fi ceva luminos, ceva atât de puternic şi cald, încât el, mama şi tata o să se privească şi o să se ţină de mâini cu respiraţia întretăiată, cu acelaşi sentiment de sfinţenie ca la slujba de Înviere.

Postat de Alexandra Lăţescu(t)