Apele lui Dumnezeu

De cinci zile ploua. De cinci zile, fără încetare. Pentru oamenii din acel sat fuseseră cele mai lungi zile, cele mai lungi minute, şi cele mai odioase ape. „ Se revarsă furia lui Dumnezeu, se revarsă furia lui Dumnezeu ”, îşi spuneau ei şi apoi îşi cărau în spate odraslele, poate câte o pungă în care îngrămădiseră certificate, contracte, şi tot felul de alte hârtii care promiteau ceva. Promiteau că după ce apele se vor retrage, ele vor fi calea sigură de a recupera ceea ce părea pierdut, o normalitate sană şi atât de preţioasă acum, fiind dispărută.

Locuitorii acelui sat erau aşteptaţi de autocare ronţăite de rugină. Urcau fără tragere de inimă, împinşi de oamenii în jachete verzi, şi erau transportaţi până în cel mai apropiat sat ferit de inundaţii. Acolo urma să… Ei bine, nu se ştia ce va urma. Cei care aveau rude în vecinătate erau trimişi într-acolo, iar cei care nu aveau unde să plece probabil urmau să fie cazaţi în clădiri date-n folosinţă publică, ori pur şi simplu în corturi aşezate de-aiurea.

Ştefănel urcase singur în autocar. Nu-şi mai văzuse părinţii din clipa în care aceştia plecaseră la grajd, la animale. El înţelesese că trebuiau cumva asigurate pentru că, după ce ploaia trecea – şi mama promitea că o să treacă repede şi n-o să se întâmple nimic rău – trebuiau să aibă ce mânca. Da, înţelesese perfect. Probabil că părinţii lui sunt încă sunt acolo, poate că au găsit alt loc pentru jivine, şi, sigur, asta trebuie să le fi luat ceva timp. Şi o să vină cu următorul autocar, care va fi şi mai puţin aglomerat. Nu mai rămăseseră mulţi oameni în sat, doar câteva bătrâne care se zăvorâseră în casă, ori alţi oameni care… pierduseră pe cineva printre şuvoaie. „ Mama şi tata sunt bine. O să ne întâlnim foarte curând. O să stăm împreună până când o să se termine ploaia. Şi apoi ne întoarcem acasă, la Miţu, la Bălţata, la bătrânul acela de Urmuz. ”

Pe drum, lui Ştefănel i se păru că oamenii din autocar, mai cu seamă femeile, îl privesc într-un fel ciudat. Unele aveau ochii umezi şi îi întindeau cuvinte blajine şi-l mângâiau pe creştet, tremurând. Altele-l priveau cu sfială, ca pe ceva curios, ca pe ceva deranjant, ferindu-se de a-i întâlni privirea. Dar ce e sigur e că toţi vorbeau pe şoptite, cu un ton destul de grav şi era sigur că despre el era vorba.

Ştia el. Îi spusese şi mamei că ăsta e un sat urât, îi spusese asta chiar din ziua în care se mutaseră aici. Oamenii erau mult mai aprigi la vorbă, nu de puţine ori îi surprinse uitându-se la el, la mama sau tatăl lui într-un fel care lui nu îi plăcea deloc. În plus, ca să fie sincer până la capăt, nu i se păru niciodată că acei oameni erau oameni fericiţi. Ştefănel spunea adesea că „ ăsta e un sat peste care s-au îngrămădit cei mai mohorâţi nori, şi n-au de gând să plece ”.

În ziua aceea, în care norii despre care vorbea îşi înfigeau aievea ghearele-n văzduhul locului, cu nemăsurată înverşunare, Ştefănel decise să-şi înfunde nasul în geam şi să nu mai bage pe nimeni în seamă. Afară nu putea vedea decât ape, grămezi de noroi, dărâmături şi pustietate. Închise ochii şi, în mintea lui, simţea deja căldura primului soare care avea să urmeze potopului. Va fi ceva luminos, ceva atât de puternic şi cald, încât el, mama şi tata o să se privească şi o să se ţină de mâini cu respiraţia întretăiată, cu acelaşi sentiment de sfinţenie ca la slujba de Înviere.

Postat de Alexandra Lăţescu(t)

Sylvia Plath- Mirror

rasfoind manualul de engleza (fostul, fostul) ca un ultim contact cu el inainte de bac si de finele anilor  CNPR, am gasit textul de mai jos. genial. poate il stiti.

Sylvia Plath

Mirror

I am silver and exact. I have no preconceptions.
Whatever I see, I swallow immediately.
Just as it is, unmisted by love or dislike
I am not cruel, only truthful –
The eye of a little god, four-cornered.
Most of the time I meditate on the opposite wall.
It is pink, with speckles. I have looked at it so long
I think it is a part of my heart. But it flickers.
Faces and darkness separate us over and over.

Now I am a lake. A woman bends over me.
Searching my reaches for what she really is.
Then she turns to those liars, the candles or the moon.
I see her back, and reflect it faithfully
She rewards me with tears and an agitation of hands.
I am important to her. She comes and goes.
Each morning it is her face that replaces the darkness.
In me she has drowned a young girl, and in me an old woman
Rises toward her day after day, like a terrible fish.

andreea T.

în spirit de „Awaking the centuries”

dragi  Turnători şi ne()Turnători,

în spiritul celor de la Haggard, cu faimosul lor „Awaking the centuries”, as vrea sa lansez ideea de proiect summer-poetry work, proiect care implica deplasarea trupei de turnatori, a iubitorilor de poezie intr-o anumita (care?) parte a tarii si implicit a poezitului non-stop. am discutat, in mare, despre asta, dar bacul se termina, vacanta vine si pentru noi si ar trebui sa concretizam acest lucru. as vrea sa veniti cu propuneri pentru locatie, perioada dar si cu programul de acolo. de altfel, ar fi frumos si un invitat-doi-trei mai cunoscuti. asadar, va invit sa turnam idei si sa demonstram, ca la PP2008, ca putem face treaba buna impreuna.

(ar mai fi variante la  mine, unde oricum o sa veniti, sau la Sangeorz-Bai (judetul Bistrita), dar inca nu am gasit imagini dragute cu zona. e statiune balneoc-climaterica si e destul de cunoscut. este si munte si Somesul si avantajul e ca ma cunosc personal cu locul. suntem prieteni din copilarie.

astept feed-back!

andreea T.

un fel de deruta

turnătorilor, în speranţa că vă veţi uita pe site înainte de „bacuri”, vă urez baftă cu un poem de Ion Stratan. enjoy
Sub numele meu

Autor:Ion Stratan
Sursa:Revista Noua
Data: Nr. 3 (12) / 2005

Spuneţi-mi că e doar un vis, că n-am ajuns
la “o jumătate de veac” mereu cu pana pe hârtie
grena şii mă voi trezi din rouă şii plâns
în după amiaza somnului dintre ore şii tenis
la Mariana, în Casa Zăpezilor. Că sunt într-a XII-a
Şi că şierpii roşiii nu m-au muşicat, că merg
mai uşior, că nu m-au lovit, interzis, umilit
Spuneţi-mi că-i numai un vis, că nu sunt în
realitate norii cei grei, lungile spaime de seară,
ura şii urletul lumii. Spuneţi-mi că nu sunt
rănit, că mă voi trezi la Mariana în somnul
de după amiază, în Casa Zăpezilor, între ore
şii tenis. Că sunt într-a XII-a.

(intr-u fel si eu mai vreau intr-a 12-a.:D )

printre bacuri

în sperantaţa că pot să adun turnătorii la „o şuetă” pe blogul nostru (cel de toate zilele intrat în vacanţă – termină, Doamne, bacul ăsta şi ne iartă pe noi, păcătoşii, care ne-am abătut de la legile firii şi am lăsat blogul p margine, la odihnă) o să postez un text (ultimul;))

(my back pages)

câteodată sufletul meu ia forma luminii

are răbdare

câteodată trupul meu cască şi îl aşteaptă

ca orice om în orice dimineaţă

numărând paginile de ziar

/

Aceasta nu este o justificare propriu-zisă. Aceasta este o notificare.

După război foarte mulţi viteji se arată. E un lucru cunoscut. Câţi dintre noi se joacă doar cu blog-urile astea şi câţi dintre noi trăiesc pe bune prin ele?

Ţie, dragul meu, de citeşti blogul ăsta ce îţi lipseşte? Eu spun că doar atunci când ne lipseşte atingerea aproapelui, doar atunci când în jur lipsesc oamenii (şi cu siguranţă ajungem măcar o dată în viaţă să rămânem singuri singuri), doar atunci când nu mai ai la cine ţipa, zbiera, nu mai ai pe cine ţine în braţe, cauţi tot felul de surogaţi. Nu, nu spun ca blogul e o manieră subtilă de a înlocui prezenţa umană, dar cred că se alătură  celorlalte metode de a ne ţine simţurile ocupate atunci când atenţia lor nu se îndreaptă spre o altă persoană.

Ţie, dragul meu, de citeşti blogul ăsta, cine îţi lipseşte acum acum? Pe tine cine te-ar putea ţine ocupat, dar atât de ocupat încât nici să nu te gândeşti să deschizi computerul, să dai click pe linkul acestui blog şi să începi să citeşti?

Eu vreau să ştiu asta despre tine. Eu vreau să ştiu de cine ai nevoie. Eu vreau să scriu aici pentru tine. Eu vreau să scriu aici pentru tine ca şi cum aş scrie pentru mine. Ca şi cum aş scrie pentru mama mea. Ca şi cum aş scrie pentru fratele meu. Eu vreau să ştiu ce să-ţi spun ca să nu-ţi lipsească nimic. Eu vreau să ştiu ce să-ţi spun.

Aceasta nu este o justificare, căci  nu mai avem timp să ne justificăm. Atât de puţin timp am avut să copilăresc în viaţa mea de turnător, încât acum simt că-s aruncată în mijlocul tuturor şi toţi (inclusiv eu) aşteaptă ziua aia în care eu spun ceva genial. Ţie, dragul meu, de citeşti blogul acesta, chiar îţi trebuie genialităţi pe internet? Nu mai bine te duci şi trăieşti? Întoarce-te cu suflet împăcat şi cere-mi cu suflet împăcat şi doar atunci promit să-ţi dau cuvinte din alea mari aşa cum meriţi. Acum e trist că vrei să citeşti genialităţi doar pentru a-ţi ocupa timpul în care foarte bine ai putea deschizi televizorul.

NImic nu e gratuit. Eu nu mai torn pe fugă. Se varsă tot pe jos.  Se varsă: turmei, kitschului, limbajului de mahala, ignoranţilor, damnaţilor, frustrărilor exacerbate şi exagerate, antiprovincialilor. Şi nouă nu ne plac lucrurile astea…nu?

Eu nu mai torn pe fugă.

Viorica Schipor

tot tot toooot

EU AM O BUCATĂ MARE DE ALB ÎNAINTE ŞI EU VREAU SĂ ŞTIU TOT TOT TOOOOT.  Ai fost vreodată la munte? Cum te numeşti? Mama ta ştie că eşti rebelă? Scrii? A nu, ce întrebare mai e şi asta…Ai scris vreodată vreo scrisoare? Cum îl cheamă pe prietenul tău bun? Cum o cheamă pe mama mamei tale? În ce zi te-ai dat pământului? Fraţi, surori mai ai? Ce vârstă aveai pe 7 decembrie 1988? Iubeşti? Cine e umbra ta? Cine e umbra umbrei tale?  Joci şah? Câţi oameni ai ţinut de mână? Câte case ai construit şi câte case ai zdruncinat? Ţie ţi-e dor de adam şi de eva?

hmm…Tu nu ai să mă întrebi nimic nimic? Nimic nimic? Nu te interesează nimic nimic? Întreabă-mă ceva. Orice. Întreabă-mă

ceva cretin ceva tâmpit ceva idiot ceva lipsit de coerenţă ceva din care să nu înţeleg nimic ceva care să nu  mă facă să sper ceva care să-mi pară un pumn strâns închis închis în sine închis închis deodată ceva care să semene cu un ştreang ceva care să fie făcut 100% din bumbac ori chiar ceva 100% piele ceva ecologist ceva folositor ceva vital ceva care să nu te lase să dormi noaptea ceva care să mă sperie Întreabă-mă ceva care să ţipe Întreabă-mă TOT tu trebuie să ştii tot tot toooot.

Mă numesc Viorica Schipor am 19 ani 4 luni şi aproape 17 zile tocmai am mâncat salată de vinete cred în Dumnezeu şi îmi mănânc unghiile. am două perechi de pantaloni de surfer o pereche roz şi o pereche verde şi cartea mea preferată e 1984.

EU mă numesc Viorica Schipor am 91 de ani şi 91 de ore. Tocmai am picat pe scări în timp ce alergam spre magazin să-mi cumpăr un frutti fresh de grefe. acest blog nu face niciun fel de reclamă. noi nu ne asumăm idioţeniile scrise decât în măsura în care ele ne afectează pozitiv cursul vieţii. compania coca cola şi european drinks şi restu’ ar trebui să se prindă şi să ne dea bani bani bani. poezia românească e plină de reclame. dar noi ne simţim bine şi aşa. aceasta nu este o poezie. se vede. totul e bine. suntem trendy. noi ne facem publice opţiunile în folosul economic al marilor companii multinaţionale. eu sunt de părere că frutti fresh de grefe este o băutură foarte roz ş.a.m.d.

EU mă numesc Vîcă. Şânt prîeţenâ cu Ăndreeă şî cu Mîhăelă. Oămenîî şe joăcă mereu cu limbă meă năţălă. Nă, că pot şî eu, ţâmpîţîlor.

Pe mine nu mă cheamă nimeni. Nici Dumnezeu nu mă cheamă. Nici ăl dintre mătrăgune. Eu nu voiesc a fi chemată căci eu am tot mers înspre locuri din care se auzeau sunete şi nu mi s-a întâmplat nimic. nimic rău nimic bun. Dacă nimic nu este rău şi nimic nu este bun atunci în mine nimic nu e rău nimic nu e bun.  Eu vreau să ştiu tot tot tooot. Ca să aflu dacă e ceva bun în toate.

VICA (T)

**

**

ca sapunul mi-e limba

ce se poate atinge

prin epuizare ating

si frica pe cerul gurii

se comprima sau explodeaza

ma exploatez

ca toate

din nou sa curga toate

sa creasca din nou

ma infasor intr-un creier smead si inert

iar ei

in frica mea se ingroapa

a caldura si rasfat in frica mea

se ingroapa

cu violenta isi freaca fierul de carnea mea

le contorizez miscarile

cu grija cea mare ii contorizez

ma intind

pe obiectele din jur

pe oamenii obiecte

si-imi scancesc adormirea

si

sare lichida se intinde

pe spate in jos si-n haine mi se imbiba

greu mirosul de caine

micu (t)

29030815 Chişinău 12

pentru ca eu să scriu despre dânsul

poetul aşteaptă

nu se scuză, nu se cere la baie,

poetul aşteaptă,

pe marginea dunnei curge un înger

şi-n mâinile sale

poetul aşteaptă,

nu se scuză, nu se cere la baie,

poetul aşteaptă.

Va las adresa mea, copii. Feel free to write.

str. Magurei, nr 11, bl. F7, scara B, ap 16, et. 4, mun Suceava, jud. Suceava, Romania

Vica T

my back pages

noi am făcut ce trebuia

am construit casă şi am mâncat în fiecare seară la aceeaşi masă

cu muşamaua ruptă şi linguri ruginite

ne-am spart dinţii cu ele şi i-am aruncat peste şură

să rodească dincolo de noi o tufă mare cu dinţi

după care să ne ascundem

şi unde să ne fie cald

să nu ne ştie nimeni.

pentru dragostea noastră am făcut totul

am spart sobe şi am alergat desculţi până la poartă

să o închidem şi

nimeni

nimeni să nu ne vadă

dragostea noastră

am trecut peste iarbă ca peste o friptură dulce care îţi

arde buricul degetelor fără să ne dăm drumul

zbârnâiau roţile maşinilor pe drum

oamenii alergau la străinii care aduceau bomboane

rupeau portiere

trăgeau de claxon suflau în motoare din ei ieşea fum

şi din noi iubire

stăteam în căldura unei tobe care răgea din ce în ce mai tare 

şi din ce în ce mai aproape de noi.

în oglinzi imaginile noastre uşor tremurate se gândeau

la casă şi tăceau.

ne-am ros unghiile până la carne

şi ne-am potolit stomacul şi pofta de viaţă.

cu mâinile pe genunchi

aşteptam să se întâmple ceva.

 

apoi s-a făcut linişte şi maşinile plecau la casele lor

străinii plecau la casele lor

oamenii cu buzunare de gumă şi acadele

plecau la casele lor

în noi creşteau castele de friguri

dar aşteptam

să se întâmple ceva.

 

 

andreea T.